Cu 40 de ani in urma, defilam pe Bulevardul Castanilor din Ploiești, in timp ce ma rugam lui Dumnezeu, făcându-mi in gură cruce cu limba, ca asta sa fie ultima dată când voi fi silit sa defilez.La servici, cu câteva zile in urma, semnasem cu toții tabelul prin care ni se comunica ca oricărui angajat care va lipsi de la defilare i se va taia o zi de munca din salariu.
Cum eram unul dintre cei mai tineri angajati, am fost pus sa țin de capătul unei pancarte lungi de vreo zece metri; in mijlocul dezastrului economic căram unul din sloganurile victoriei socialismului.
După câteva ore de așteptare ni s-a dat semnul sa mărșăluim entuziasmați. Pe măsura ce ne apropiam de tribuna oficială, uralele și lozincile deveneau din ce in ce mai puternice. M-am uitat in jur: nimeni nu striga, nici măcar secretarul de partid. Se defila cu entuziasm de înmormântare. Am înțeles când am ajuns in fata tribunei: uralele veneau de sus, din difuzoare, nu de jos, din defilare.
Prea bunul Dumnezeu mi-a îndeplinit rugămintea.
