20 de ani in Siberia

O CAPODOPERA, SCRISA DE O ROMANCA CU TREI CLASE PRIMARE:

20 de ani in Siberia

Anita Nandris-Cudla

 

Dupa ce ni-a citit, ni-a spus: “de acuma imbracati-va, in 15 minute sa fiti gata si plecati cu noi. Bagaj nu aveti voie nimic de luat”.[1]

Sediam si asteptam asa ca vitele la abator”.[2]

Anita Nandris-Cudla s-a nascut in 1904, in satul Mahala de linga Cernauti. In noaptea de 13 iunie 1941, cu doar citeva zile inaintea eliberarii Basarabiei, este arestata si deportata in Siberia, impreuna cu sotul , Chirica Cudla si cei trei baieti ai lor, Toader, Vasile si Mitruta, de 11, 14 si respectiv 17 ani. “Ni-a trantit ca pe niste vite in vagon[3]. E separata de sot, care moare in lagar[4]. Din vagonul cu 35 de oameni, scrie pe batista ei alba, cu un creion chimic imprumutat de la un evreu, un mesaj adresat mamei ei, ramasa paralizata acasa, pune batista intr-o sticla si o arunca pe geam. Sticla este gasita pe 11 iulie de niste copii care se jucau linga calea ferata si mesajul ajunge in sat. Pe batista scrisese: “rog toti vecinii si familia sa ingrijeasca de ia…Mama sa n-ai grija noastra, D-zeu o are.”[5]

Dupa vreo 3 saptamini, timp in care nu au putut iesi din vagon si li s-a dat de mincare odata pe zi (paine si ceai, adica apa calduta fara zahar), ajung in satul Cusinofsca[6] din regiunea Omsk, la 3,800 km de Cernauti. Din iulie 1941 incepe sa munceasca, impreuna ca baiatul cel mare, la colhoz.

Aveam dreptul de cumparat, pentru un lucrator siapte sute de grame de pane, iar pentru un jivent, un batrin sau copil, 300 de grame de pane. Dar la pane, nimic altceva decat apa.”[7]

“Baiatul del de-al doilea era inca mic, dar a iesit la lucru, ca sa capete bucatica de pane. Caci cu trei sute de grame de pane era pria greu, cu toate ca poate eu mincam trei sute de grame si bucatica mea li-o imparteam lor, dar era destul de greu, slabiai, de abia iti duceai picioarele.”[8]

In prima iarna baietii invata sa faca din par de cal laturi, caci in sat nu exista sirma si cu ele reuseau sa prinda in padure pasari, ca sa aiba “cu ce impaca foamia.”[9]

In primavara lui 1942 sunt trimisi spre nord. Mai intii timp de doua saptamini in caruta, apoi inghesuiti pe vapor spre nord, pina la Salehard, un orasel situat pe Cercul Polar[10], de acolo alti trei sute de km pe fluviul Obi pina la catunul Suga, situat pe un riu, la doi kilometri de fluviu, unde sunt transferati pe un vapor mai mic. Scazind nivelul apei, vaporul ii lasa in tundra, la malul riului si se intoarce, fara sa le dea nici o explicatie. Ramin in tundra doua zile, fara mincare, hranind tintarii. Apoi soseste un vaporas, care ii duce la destinatie, la nord de Cercul Polar, intr-un loc unde erau citeva case de lemn neterminate, fara acoperis, usi, ferestre, pat sau masa.

Impreuna cu alte familii din Mahala si din satele de linga Mahala, ocupa una din casele neterminate, astupa cu pamint gaurile dintre birnele de lemn, ferestrele cu scinduri, li se da o usa si o soba de metal. E trimisa la taiat lemne in padure. Cu banii cistigati, cei care munceau aveau dreptul sa cumpere 700 grame de pine. Nu se gesea nimic altceva de mincare.

Ma sculam demineata, impartiam cite o farmatura de pane la copii, imi luam si mie o farmatura in mina si toporul la subsuara si miergeam la lucru in padure. Margind pe drum, inghiteam acelia doua guri de pane. Dar dupa acelia doua inghitituri de pane, asa de tare ceria stomacu mincare, ca asa cum mergiam pe drum ma gindeam, oare sa iau o mina de nisip sa vir in gura, sa inghit, nu mi s-ar astimpara foamea?”[11]

Se imbolnaveste de dezinterie, apoi raceste. Nu exista spital, doctori sau medicamente. Nu se mai putea misca din pat, e salvata de la moarte de un barbat din satul Boian de linga Mahala. Din deportatii ajunsi in 1942, numai o treime apuca primavara lui 1943. Mitruta, baiatul cel mare, este trimis la pescuit la Suga. Anita reuseste sa se mute, impreuna cu ceilalti doi baieti, la Suga, unde gaseste de lucru la peste.

Nu era lucru usor, totusi nu era ca in padure. Mai rupiai un peste si-l maninci, nu intrebai daca e prajit sau fert, numai sa impaci stomacu, caci tare ceria mincare. Daca mai putiam, furam cite unul si-l duciam la copii, dar era tare strict. Daca te prindea ca ai luat un peste, te baga la inchisoare de la trei ani in plus. O copila tot de-a noastra lucra acolo si avia pe mama-sa batrina. Pe ea a prins-o ca a luat un peste si a dus-o pe siapte ani la inchisoare.”[12]

Mi se rupea inima cind venea timpul de mincare. Imparteam farmatura ceia de pane, o mie siapte sute de grame si a celor doi copii cite trei sute. Un chilogram si trei sute de grame trebuia sa le impartesc in trei parti, dimineata, la amiazazi si pe seara, asa ca ni sa vinia cam patru sute de grame de pane, la trei suflete la o mincare. (…) Le dam cite o faramatura de pane la copii si ei o tiniau in gura si o sugia ca pe o bumboana. (…) Se uitau la mine cu niste ochi galisi si plini de lacrimisi-mi spuneau, mama, tare ni-i foame. (…) Esiam afara, ma stregeam de lacrimi, stam putin sa nu ma mai cunoasca ei ca am plins si veniam inapoi la ei si ne mingiiam unul pe altul, lasa ca poate mine mai gasim ceva si iti minca oliaca mai mult. Ne culcam asa lihniti de foame (…)[13]

Din parul ciinilor Anita face manusi. Baietii ii aduc bucati din funiile aruncate de pescari, din care face gheme si le impleteste copiilor pulovere, caci “Sa cumperi ceva, putiai sa mori ca nu gasiai nimic[14].

I se da sa repare sacii rupti in care se tinea piinea. La o suta de saci rupti primea un sac pe care il putea folosi la reparat. Cind reusea sa repare cei o suta de saci fara sa foloseasca sacul de rezerva, il tinea pentru ea. Ii descoase, vopseste pinza folosind coaja de copac, cenuse si fier ruginit si din pinza le face baietilor pantaloni.

Merge cu alte moldovence in tundra, sa stringa iagode, contra scorbutului.

La sfirsitul lui decembrie 1944 se imbolnaveste de tifos. Este dusa la spitalul local, unde isi pierde constiinta si isi revine abia pe 14 ianuarie 1945. In primavara este nevoita sa se intoarca la munca.

Am mai stat inca vro patru saptamini in spital. Eram atit de slabita ca nu ma putiam tinea pe picioare deloc. Mincare asa buna, ca sa prinzi putere, nu era. (…) Dupa vreo doua saptamini, am inceput sa umblu ca copiii. Ma tiniam cu miinile de pat si faciam cite un pas. Incet am inceput sa umblu, temperatura nu mai aviam, dara de la boala asta mi-a ramas inima bolnava. Dupa o luna si jumatate mi-a dat drumul acasa. (…) Mincare din care sa prind putere nu era.”[15]

Eu mai lucram, dara imi era peste putere. Am lucrat asa pina in luna lui noiembrie, pina s-a intarit gerul. S-a urcat gerul la patruzeci de grade. Fara sa mai spun nimic, nu am mai esit la lucru.”[16]

Pentru care este judecata in toamna lui 1945 si condamnata la doua luni de inchisoare, dearece nu facuse cerere de a inceta munca. In martie 1946 este pusa de un militian intr-o sanie trasa de reni, condusa de un nenet, care trebuia sa o duca prin tundra si padure la inchisoare.

Atita groaza, frica si suferinta, cit am avut in drumul acela, nu am mai avut niciodata.”[17]

La inchisoare munceste la bucatarie.

Parca ce mincare era de fert acolo! Dimineata ferbeam o apa numita ceai, fara zahar, fara nimic. La masa, oliaca de crupe de pros care alergau prin oala ca de abia putiai prinde cite una. Mai puniam oliaca de sare si asta sa numia supa.”[18]

La intoarcerea din inchisoare gaseste acasa baiatul mic, ceilalti fiind la pescuit. In 1949 toti baietii ei munceau si in vara au obtinut aprobare pentru ca mama lor, fiind bolnava, sa nu mai fie nevoita sa munceasca.

Traiul a inceput sa se mai usureze. In anul 1950 s-au ridicat cartile de pine. Atunci mi s-a parut ca am ajuns in rai. Nu ne venia sa credem ca de acuma noi puteam cumpara pane cita ne trebuie, sa ne saturam.”[19]

Scapasera de foame. Primeste dreptul sa scrie acasa, insa nu avea adresa fratilor. Trimite o scrisoare lui Stefan Spataru din Moreni, cu rude in Siberia, pe care nu il cunostea. Il roaga sa caute adresa fratilor ei: doctorii Ion si Teodor Andris si profesorul Grigore Nandris. Stefan Spataru, stiind doar numele si profesia fratilor, il gaseste pe doctoral Ion Nandris, dindu-i scrisoarea trimisa de Anita.

De cind am inceput sa primesc scrisori de la scumpii mei frati, mi-a parut ca am reinviat din morti.”[20]

In 1956 i se permite sa viziteze satul din care fusese deportata in 1941, insotita de Vasile. In sat nu mai traia nici una din rudele ei, iar in casa construita impreuna cu sotul ei locuia alta familie.

Pe la casa noastra numai pe la poarta am trecut. Casa era ocupata, traiau straini in casa noastra si nu am vrut sa intru.”[21]

Dupa moartea lui Stalin poate face cerere de reabilitare a familiei, care este aprobata in 1958.

Ni-a venit de la militie un plic in care ni-au trimis la toti reabilitatie, ca am fost pe nedrept radicati si ca avem voie sa ne intoarcem la locurile noastre.”[22]

Primesc pasapoartele si pe 25 ianuarie 1959 pleaca de la cercul polar spre Mahala. Locuiesc gratuit la fratele sotului ei, insa mincarea o cumparau din banii economisiti in Siberia. Li se cere sa plateasca patru mii de ruble pentru ca colhozul sa construiasca o alta casa familiei care le ocupa casa. Vasile, baiatul mijlociu, hotaraste sa se intoarca la munca in Siberia, ca sa stringa banii necesari rascumpararii casei.

Pe 13 iunie 1961 se muta in casa din care fusesera deportati, exact cu 20 de ani in urma. In 1965 Anita merge la Bucuresti sa isi viziteze fratele, doctorul Ion Nandris, care la plecare ii daruieste un caiet, in care o indeamna sa isi scrie amintirile. In 1982, cind este vizitata de doctorul Gheorghe Nandris, Anita isi terminase de scris amintirile si ii cere nepotului Gheorghe Nandris sa treaca manuscrisul in Romania, desi era constienta de riscul asumat.

Moare in casa ei din Mahala, pe 30 august 1986, in virsta de 82 de ani.

INVATATURILE Anitei Nandris-Cudla

STOICISM ORTODOX

Anita este mama absoluta. Intr-un univers al raului, isi creste copiii astfel incit devina barbati buni.

Cum a putut iesi Anita din Gulag fara sa urasca sau sa demonizeze pe cei care au “rapit-o” din casa si rostul ei?

Pentru Anita, exista oameni buni (cei care au “suflet de crestin[23]) si oameni rai. Soldatii rusi care in timpul primului razboi mondial ii biciuiesc mama, lasind-o la pat pentru restul vietii, sunt oameni rai, insa acesti soldati sunt rai, nu toti rusii, desi este ingrozita de rusi din copilarie. Anita nu acuza o natie pentru crimele comise de unii dintre membrii ei, asa cum au facut si continua sa faca atitia intelectuali.

Bucovinenii au fost impuscati de rusi in 1941, pe cind incercau sa treaca granita, pentru ca “Au fost tradati. S-a gasit cineva si i-a vindut”.[24] Vinovatii principali sunt tradatorii.

Anita nu descrie toate ororile. Ceea ce o opreste sa o faca este semnificativ. Nu mentioneaza groapa din vagon prin care deportatii isi faceau nevoile. Nu acuza istoria sau pe Dumnezeu. Nu exagereaza, nu inventeaza.

Anita nu este deportata de catre rusi, este “rapita”.

“…in timpul noptii, pe la orele 12 sau 1, venia masina niagra la poarta. Avia militia o masina niagra acoperita si inchisa, fara feresti. Venia in timpu noptii, intra in casa si il lua pe om, asa ca pe o prada, fara sa stie ceva, sa fie amenintat cu ceva, sa fi fost chemat la cercetari. Absolut pe nestiute il lua pe om, il punia in masina si nu stia nimeni unde il duce”.[25]

“… sa fii rapita, ca de niste fiare crunte, fara suflet si fara nici un pic de mila”.[26]

Anita scrie intr-o limba romana de o prospetime si frumusete naturala, precum un rasarit de soare.

Mitraliera coseste oamenii:[27]

“…cei mai multi au fost cositi cu mitraliera si au ramas morti si raniti”.[28]

Ziua poate fi trista ca dupa o inmormintare.[29] Vitele “sunt mindre ca niste flori”.[30] Prin ciorba “alearga cite o bucata de frunza de curechi”.[31] Foamea trebuie “impacata” si cind se mai putea gasi putina mincare, foamea putea fi “ocolita”. Iarna grea se impinge: “Am impins iarna ceia asa cum am putut”.[32] La fel si timpul: “Impingeam timpul cu greu, casi tare nu aveam putere”.[33]Cind era bolnava pe moarte, “abia sa mai batea sufletu”.[34]

Infometata, muncita peste puterile ei, fara sa isi piarda speranta, isi trage taria din valorile satului ei bucovinean si din rugaciune.

Numai ma gindiam la Dumnezeu, daruieste-mi doamne putere si rabdare sa pot trece peste toate cite imi stau inainte.”[35]

“…ajuta-mi doamne sa beu paharu care mi-i impartit, caci vad ca nu am scapare de el”.[36]

Anita nu se roaga lui Dumnezeu sa o scape, nu asteapta miracole, doar il roaga sa ii dea tarie sa reziste raului lumii. Dumnezeul la care se roaga este creatorul binelui. Lupta cu raul este datoria omului. Anita este rapita dintr-o lume normala, este aruncata in infern, de unde se lupta cu demnitate si curajulul leoaicei care isi apara puii, sa revina la normalitate.

 

In aprilie 2016 am cumparat in libraria Humanitas de linga Gambrinus cartea lui Eugen Istodor: 101 carti romanesti de citit intr-o viata, publicata de Polirom in 2012. O carte pe care autorul marturiseste ca a scris-o “pentru un scriitor tinar, pentru un cititor tinar”, din care lipseste 20 de ani in Siberia.

Va sosi insa o vreme cind 20 de ani in Siberia va fi predata in scoli nu numai la orele de literatura, ci si la lectiile de etica si ca manual de supravietuire. Este o carte care nu ar trebui sa lipseasca din casa oricarui roman.

 

Trei cuvinte: Moscalii, Rapit, Frica

 Moscalii

“Cînd mergiau moscalii înainte nu era aşa grozav. Armata austriacă să retrăgia dar nu facia aşa rele blazgonii. Le trebuia o căruţă de proşpant, aşa se zicia atunci, luau, căci era timp de război, dar cînd se relrăgiau moscalii să firească Dumnezeu. Ce întîlneau înaintea lor tăt luau, căruţă, cai, vite, porci şi chiar şi lume, dar numai partia bărbătiască. Data asta cînd s-au retras a fost tare grozav. Nu-i vorbă, că de cîte ori s-au retras, bune nu au făcut, dar lua numai vite, porci, păsări şi nu avei ce să deschizi gura să spui un cuvînt. Intr-o femeie o înfipt suliţa şi a picat jos, moartă, pentru nişte păsări. Era un feli de armată, nişte cazaci, umblau calări pe cai şi purtau un feli de armatură, nişte suliţi lungi cam de vro trei metri. Aceia au intrai în ogradă şi prindiau nişte gîştc, găini, dar femeia a eşit din casă şi nu li-a zis alta nimic, decîi li-a zis de ce nu spun ce le trebuie, că ca li-i da. Atunci, unu a rădicat suliţa şi a înfipt-o întrînsa şi s-a dus mai departe şi multe cazuri aşa urite se făciau cînd fugiau moscalii. Din cauza asta să răscolia lumia cînd auzia că vin moscalii.”[37]

“Prin anu 1916, cînd s-au retras, au început să fure şi lume.”[38]

“Şi atunci îi spune, uite ce-i, moscalii fug şi acuma au dus un transport de bărbaţi, ce i-au găsit pe cîmp pe la marginea satului, şi acuma îmbla prin sat şi string bărbaţi şi băieţi.”[39]

 “Dar acuma, cînd aud că vin moscalii, cîtă frică de ci am eu în mine, nu-mi pare rău după toată munca ce am muncit, numai să scap de ei.”[40]

“Acuma bărbatul meu a văzut cît sînt de buni moscalii Şi şi-a cunoscut fapta ce a făcut-o, dar de acuma era prea tîrziu.”[41]

 Rapit

“Ziua era tehu, linişte, nimic, dară în timpu nopţii, pe la orele 12 sau 1, venia maşina niagră la poartă. Avia miliţia o maşină niagră acoperită şi închisă, fără fereşti. Venia în timpu nopţii, întră în casă şi îl lua pe om, aşa ca pe o pradă, fără să ştie ceva, să fie ameninţat cu ceva, să fi fost chemat la cercetări. Absolut pe neştiute îl lua pe om, îl punia în maşină şi nu ştia nimeni unde îl duce.

A fost începutu la fratele cel mai mic al bărbatului, Mihai, care era pe timpul cela primar. Şi după asta, aproape în fiecare noapte erau răpiţi cîte un bărbat sau doi. Numai auziai diminiaţa că cutare bărbat de acuma nu-i, l-au luat astă noapte.”[42]

“In altă noapte au mers la altă casă. Era omul acela bolnav tare, care nici nu putia să se rădice din pat. L-au luat pe braţe şi l-au pus în maşină. Femeia şi copiii la fel răcniau, dar nu mai ajuta cu nimic.

Aşa au răpit mulţi oameni. Flăcăii şi tineretu vedeau tot ce să petrecia în timpu nopţii. A băgat o frică în ei, nemaipomenită.”[43]

“Să las pe o mamă bolnavă în pat, care nu să putia stăpîni singură, fără nime lîngă dînsa şi să fii răpită, ca de nişte fiară crunte, fără suflet şi fără nici un pic de milă. Mă gîndiam chiar atunci că mult mai bine ar fi să-mi deie un plumb, să nu văd, să nu ştiu că a rămas scumpa mea mamă, amărîtă, necăjită, străină, între patru păreţi, fără nime lîngă dînsa.”[44]

“Căci durerea mea a fost nespus de mare cînd m-au despărţit de ca, cînd m-au răpit duşmanii din cuibul meu şi a rămas dulcea mea mamă bolnavă în pat. Această durere în suflet m-a muncit mai rău decît toate greutăţile cîte le-am petrecut.”[45]

“De cind am început să primesc scrisori de la scumpii mei fraţi, mi-a părut că am reînviat din morţi. De cum ni-a răpit din cuibul nostru şi pînă m-am găsit cu fraţii mei am crezul că sînt pierdută pentru totdeauna, într-aşa mare depărtare şi pustiitate am fost duşi.”[46]

Frica

“Dar îi era frică tatei să se porniască spre casă, cu caii, cu căruţa, căci trebuia să vie asupra moscalilor.”[47]

“Cînd venia armata austriacă să simţia lumia mai vie, nu era cu atîta frică.”[48]

“Cînd a văzut că au descalicat aceşti moscali de pe cai şi caută prin toate locurile, ia a lăsat furca din brău şi a eşit să vadă ce-i, dar de frică şi fiindcă s-a grăbit să iasă, nu s-a încălţat, nu s-a îmbrăcat bine, a apucat un cojoc pe spate şi cu picioarele goale, fără cununi, fără nimic, în nişte ciubote a eşit degrabă să vadă ce-i. Pînă a eşit mama din casă şi ei au scos caii din grajd. Mama îi întriabă ce le trebuie, dacă le trebuie caii să aştepte oliacă, că mama o să caute un om să miargă cu caii, căci caii la drum trebuie îngrijiţi, hrăniţi, adăpaţi. Dar caii, aşa parcă ştiau, au pus picioarele de dinainte în pămînt şi nu să da scoşi din ogradă nicidecum. Mergiau cîţiva paşi pînă aproape de poartă şi iarăşi să smuciau înapoi de îi aducia pînă aproape de grajd, căci erau cai foarte buni şi frumoşi. Au muncit aşa poate un cias sau mai bine. Noroc că mama nu le spunia cu rău, numa îi ruga frumos să aştepte să le deie un om să miargă. Dar lor, din contră, asta nu le trebuia. Şi deodată au grăit unu ceva pe limba lor cătră ceilalţi şi deodată au rădicat aceia biciurile asupra mamei. Ei aviau nişte biciuri împlitite de piele şi la capătu biciului trei viţă şi la capătu celor trei viţă făcute trei măgălii vînoasă ca piatra, de mărimia a trei nuci. Şi cu biciurile estia au început s-o bată pe mama.”[49]

“Dar mă luptam aşa cu toată frica şi din toată puteria, ca să pot dovedi neajunsurile trebuincioase la gospodărie şi să putem ajunge la punctul unde ne-am îndreptat gîndul, că o să ne facem gospodărie şi toate cele trebuincioasă, să fim în rînd cu cei care au avut temelie mult mai bună la începutul vieţii de cum a fost a noastră.”[50]

“Eu aviam atîta de mare frică de moscali! Incă din timpul războiului care s-a început în anu 1914 s-a vîrit atîta de mare frică în mine, căci acuma, cînd am văzut că vin a doilia oară, cu nu mai aviam inimă în mine.”[51]

“Dar acuma, cînd aud că vin moscalii, cîtă frică de ei am eu în mine, nu-mi pare rău după toată munca ce am muncit, numai să scap de ei.”[52]

“Aşa au răpit mulţi oameni. Flăcăii şi tineretu vedeau tot ce să petrecia în timpu nopţii. A băgat o frică în ei, nemaipomenită. Ziua au început să vie ordine noi prin sat. Au început să cerceteze cîte hectare de pămînt are omu şi-i punia cîtă pîne la hectar să deie la stat, aşa că nu-i rămînia omului nimic. Dacă era pămîntul slab, nici nu-i ajungia să deie atîta cît au pus ei norma. Mai scutura de prin poduri rămăşiţele ce erau de prin anii din urmă şi împliniau norma.

Acuma bărbatul meu a văzut cît sînt de buni moscalii Şi şi-a cunoscut fapta ce a făcut-o, dar de acuma era prea tîrziu.”[53]

“Aşa s-a băgat în toată lumia o frică nemaipomenită de mare. Tineretu nu mai era vesel niciodată de aceştia toate cîte le-a văzut. Se strîngiau, se întîlniau pe drum, tot sfătuiau toţi grămăjoară. Aşa a trecut toată vara şi toamna anului 1940 şi a venit sărbătorile Crăciunului. S-a petrecut totul aşa parcă era după o înmormîntare.”[54]

“Cum au început cercetările de prin februarie, au ţinut pînă prin aprilie. Chema la primărie familia din care a fugit cineva la graniţă. Părinţii la care s-au dus copiii, nevestele la care s-au dus bărbaţii. Sta lumia foarte cu grije şi cu frică de nenorocirile ce s-au petrecut la graniţă. Fruntia tineretului a eşit din sat şi au rămas aproape toţi cosiţi la graniţă. Nu mai pot să pun eu cuvinte aici cum era lumia de amărîtă şi tristă.”[55]

“Care a văzut ce a intrat în sat, sta toţi cu lumina stînsă, să trăgiau prin grădini, migieşii unu la altu, că pe drum li era frică, nu mai eşia nime. Şi tremurînd, parcă ar fi fost mijlocu iernii, să întrebau unii pe alţii, care ce are să fie asta. Unii că au să rădice satu cu totu, alţii că s-a început războiu şi au să ia bărbaţii la armată.”[56]

“Vitele prin grajduri răgiau, parcă presimţiau că rămîn fără stăpîn, cînii în legătoare urlau. O mare groază şi frică a fost noaptia aceia. Cînd a început să se tragă zori de zi, au început şi maşinile încărcate cu femei, copii şi mai cîteva bulendre, ceva de îmbrăcat, de aşternut cu ei, toate s-au îndreptat spre gara Sadagura, au trecut toate prin faţa casei noastre, adică pe drumul central. Care mai avia putere bocea, care plîngia, care numai făcia din cap semn de rămas bun. Aieştia care să uitau, toţi numai să ştergiau de lacrimi. Era destul de dureros. Ziua aceia a fost aşa de tristă, ca după o înmormîntare.”[57]

“A trecut şi Duminica mare, iată joi, după Duminica mare, siara după ce s-a întunecat, a început iarăşi să vie în sat miliţie, căruţă şi maşini. Acuma am văzut că iarăşi au venit să mai rădice lume, căci au mai rămas o parte dintre cei ce aviau fugiţi la graniţă. Ne-am implut iarăşi de groază şi de frică, dar parcă ne mai ţiniam firea. Ne îmbărbătam singuri, că noi nu avem pe nime fugit la graniţă şi la noi nu au ce căuta. Dar tot nu ne mai puteam culca.”[58]

“Ne mai întrebam ce o să facă cu noi. Unu spunia într-un fel, altu în alt fel. Eu şediam numai şi mă uitam. Numai de una îmi era tare frică. Se zicia că, cum ne-om da jos de pe vagoane, o să despartă copiii de noi, aşa cum au despărţit bărbaţii. Asta era pentru mine o mare durere. Mai uşor m-aş fi învoit la moarte, decît să-mi ia copiii de lîngă mine. Dar a trecut paharul acesta.”[59]

“Multă frică şi multe altele înduram, dar toate le dam la o parte şi mă gîndiam numai una: să-mi pot salva viaţa mea şj a copiilor.”[60]

 

[1] Pagina 81, Anita Nandris-Cudla, 20 de ani in Siberia, Amintiri din viata, Humanitas, editia a cincea, 2013

[2] Pagina 87, op. cit.

[3] Pagina 84, op. cit.

[4] “… a murit in anul 1942, in luna martie, intr-un lagar in Comi.” Pagina 179, op. cit.

[5] Pagina 199, op. cit.

[6] Humanitas ar trebui sa includa in editiile viitoare o harta cu locurile unde a fost deportata Anita Nandris-Cudla.

[7] Pagina 89, op. cit.

[8] Pagina 93, op. cit.

[9] Pagina 96, op. cit.

[10] Салеха́рд

[11] Pagina 105, op. cit.

[12] Pagina 117, op. cit.

[13] Pagina 119, op. cit.

[14] Pagina 132, op. cit.

[15] Pagina 144, op. cit.

[16] Pagina 145, op. cit.

[17] Pagina 151, op. cit.

[18] Pagina 152, op. cit.

[19] Pagina 165, op. cit.

[20] Pagina 171, op. cit.

[21] Pagina 176, op. cit.

[22] Pagina 179, op. cit.

[23] Pagina 83, op. cit.

[24] Pagina 75, op. cit.

[25] Pagina 72, op. cit.

[26] Pagina 83, op. cit.

[27] Masacrul de la Lunca, unde au fost omoriti 300 de romani in timp ce incercau sa treaca granite in Romania: https://www.youtube.com/watch?v=9gbrbkCIr5M

[28] Pagina 75, op. cit.

[29] Pagina 79, op. cit.

[30] Pagina 80, op. cit.

[31] Pagina 87, op. cit.

[32] Pagina 96, op. cit.

[33] Pagina 144, op. cit.

[34] Pagina 108, op. cit.

[35] Pagina 147, op. cit.

[36] Pagina 149, op. cit.

[37] Editura Humanitas, 1991, 20 de ani in Siberia, eBook, pagina 18

[38] Pagina 18, op. cit.

[39] Pagina 19, op. cit.

[40] Pagina 42, op. cit.

[41] Pagina 49, op. cit.

[42] Pagina 48, op. cit

[43] Pagina 49, op. cit

[44] Pagina 47, op. cit.

[45] Pagina 131, op. cit.

[46] Pagina 132, op. cit.

[47] Pagina 12, op. cit.

[48] Pagina 20, op. cit.

[49] Pagina 22, op. cit.

[50] Pagina 33, op. cit.

[51] Pagina 41, op. cit.

[52] Pagina 42, op. cit.

[53] Pagina 49, op. cit.

[54] Pagina 50, op. cit.

[55] Pagina 51, op. cit.

[56] Pagina 52, op. cit.

[57] Pagina 54, op. cit.

[58] Pagina 55, op. cit.

[59] Pagina 61, op. cit.

[60] Pagina 68, op. cit.

Author: Dan Calinescu

Manager Motto: no isms Linkedin: https://www.linkedin.com/in/dan-calinescu-9152587?trk=nav_responsive_tab_profile http://www.experimentulpitesti.org/public/video-clipuri

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *